Cei care mă cunosc ştiu că nu sunt sibian ci un răzeş, puţin mai urban, venit tocmai din nordul Moldovei. Am venit pe aceste meleaguri nu din dorinţa de a vedea Piaţa Mare, Biserica Evanghelică, Muzeul Astra sau împrejurimile Sibiului ci condus de dorinţa de a trăi mai decent ca înainte şi nu să tot încerc să supravieţuiesc. Mai exact am venit ca să lucrez pe bani mai mulţi decât aş fi câştigat vre-odată în Botoşani sau Suceava. Bineînţeles, mă refer la bani câştigaţi cinstit!
Am venit la primul interviu în Sibiu într-o zi din iulie 2007. Interviul era programat cu câteva săptămâni înainte dar din cauza licenţei nu am putut pleca. Dar după ce am terminat cu tot ce însemna facultate (sau aşa credeam eu atunci) am sunat şi am spus pe ce dată pot ajunge la Sibiu. Prietena s-a decis să vină cu mine şi a fost o decizie înţeleaptă deoarece a trecut timpul mult mai rapid.
Am plecat seara, din Gara Burdujeni! Aveam emoţii deoarece nu am mai fost mers demult cu trenul şi mai ales că era primul meu interviu serios.
Trenul a oprit cu un sunet asurzitor pe Peronul 2. Repede, repede, am intrat în tren! Nu m-am uitat în ce vagon, la ce clasă. Oricum, unde ne-am urcat era foarte frumos, scaune curate, compartiment de şase persoane. Deoarece nu am cumpărat biletele din timp am fost luat bilete fără loc, deci vă imaginaţi că trenul, aşa-zisul tren al foamei, va urma să fie arhi-plin. Dar noi eram fericiţi că am nimerit într-un vagon curat şi pe de-asupra compartimentele de acolo nu erau pline.
Ne-am instalat şi peste vreo 30 minute ni s-a mai alăturat trei bărbaţi. Nici ei nu aveau bilete cu loc. Ei ne-au zis că am ajuns la Clasa I. Eram puţin impancietat deoarece nu ştiam dacă e permis, şi bineînţeles că nu era permis, asta ne-a zis tocmai naşu :). Totuşi ne-a lăsat şi a zis să plecăm când o să vină cei care au locurile acolo.
Pe la Vatra Dornei boieria s-a terminat! Compartimentul nostru s-a umplut de oamenii care aveau bilete acolo, aşa că am plecat. Ne-am îndreptat spre Clasa a II-a cu speranţa cp vom găsi un loc libet măcar. De-am fi fost aşa de norocoşi! Vagoanele erau neîncăpătoare! Acum îmi vine în minte imaginea aceea din filmul Titanic când sub puntea vaporului oamenii săraci, înghesuiţi într-un spaţiu prea mic nu îşi plângeau de milă ci dansau, cântau, se distrau. Aproape la fel era şi prin compartimentele de la Clasa a II-a. Bineînţeles că excludem dansul, hora! Şi bine că nu am avut toţi o soartă asemănătoare cu cei din Titanic, cu toate că la ce trenuri avem nu m-ar mira să se izbească vreo unul de un iceberg miraculos apărut pe calea ferată. Până la urmă am ajuns acasă cu bine!
Negăsind niciun loc liber am rămas pe un culoar. Vreo bună bucată de vreme oamenii şiroiau dintr-o parte în alta. Pe la miezul nopţii, poate că ameţiţi de aburul alcoolului, majoritatea dormeau. Eu nu aveam unde să dorm. Sau cel puţin aşa credeam. Şi a doua zi aveam interviul şi nu aveam nicio şansă să nu fiu obosit.
Îmi picau ochii în gură aşa că ne-am decis să facem tabăra acolo pe culoar. Am aşternut o pungă de plastic şi m-am pus pe ea. Şi dă-i somn! Cred că am reuşit să dorm vreo 5 minute până când unu îl mânca undeva şi s-a decis să se plimbe prin tren. Oricum, pe bucăţi pot zice că am dormit cam o oră.
După o noapte obositoare, sau mai bine zis extrem de obositoare am ajuns la Sibiu. Nu vreau să mai zic faptul că am schimbat trenul la Vânţu de Jos.
Somnul l-am recuperat într-un parc, pe o bancă. Mai trebuia să mă învelesc cu ziare şi eram un adevărat boschetar.
Interviul îl aveam pe la ora 17:00. Am ajuns acolo într-o cămaşă pe care mi-am schimbat-o într-un WC public. Ăla de sub pasaj la Dumbrava!
Dar totuşi, acest tren m-a adus în oraşul unde de doi ani şi jumătate îmi trăiesc viaţa, unde muncesc ca să trăiesc nu să trăiesc ca să muncesc. Din această cauză am redenumit trenul foamei în Trenul Schimbării!
Aşa că toţi cei care mergeţi spre locuri străine spre a putea trăi mai decent, eu vă zic Bravo Vouă!
Am venit la primul interviu în Sibiu într-o zi din iulie 2007. Interviul era programat cu câteva săptămâni înainte dar din cauza licenţei nu am putut pleca. Dar după ce am terminat cu tot ce însemna facultate (sau aşa credeam eu atunci) am sunat şi am spus pe ce dată pot ajunge la Sibiu. Prietena s-a decis să vină cu mine şi a fost o decizie înţeleaptă deoarece a trecut timpul mult mai rapid.
Am plecat seara, din Gara Burdujeni! Aveam emoţii deoarece nu am mai fost mers demult cu trenul şi mai ales că era primul meu interviu serios.
Trenul a oprit cu un sunet asurzitor pe Peronul 2. Repede, repede, am intrat în tren! Nu m-am uitat în ce vagon, la ce clasă. Oricum, unde ne-am urcat era foarte frumos, scaune curate, compartiment de şase persoane. Deoarece nu am cumpărat biletele din timp am fost luat bilete fără loc, deci vă imaginaţi că trenul, aşa-zisul tren al foamei, va urma să fie arhi-plin. Dar noi eram fericiţi că am nimerit într-un vagon curat şi pe de-asupra compartimentele de acolo nu erau pline.
Ne-am instalat şi peste vreo 30 minute ni s-a mai alăturat trei bărbaţi. Nici ei nu aveau bilete cu loc. Ei ne-au zis că am ajuns la Clasa I. Eram puţin impancietat deoarece nu ştiam dacă e permis, şi bineînţeles că nu era permis, asta ne-a zis tocmai naşu :). Totuşi ne-a lăsat şi a zis să plecăm când o să vină cei care au locurile acolo.
Pe la Vatra Dornei boieria s-a terminat! Compartimentul nostru s-a umplut de oamenii care aveau bilete acolo, aşa că am plecat. Ne-am îndreptat spre Clasa a II-a cu speranţa cp vom găsi un loc libet măcar. De-am fi fost aşa de norocoşi! Vagoanele erau neîncăpătoare! Acum îmi vine în minte imaginea aceea din filmul Titanic când sub puntea vaporului oamenii săraci, înghesuiţi într-un spaţiu prea mic nu îşi plângeau de milă ci dansau, cântau, se distrau. Aproape la fel era şi prin compartimentele de la Clasa a II-a. Bineînţeles că excludem dansul, hora! Şi bine că nu am avut toţi o soartă asemănătoare cu cei din Titanic, cu toate că la ce trenuri avem nu m-ar mira să se izbească vreo unul de un iceberg miraculos apărut pe calea ferată. Până la urmă am ajuns acasă cu bine!
Negăsind niciun loc liber am rămas pe un culoar. Vreo bună bucată de vreme oamenii şiroiau dintr-o parte în alta. Pe la miezul nopţii, poate că ameţiţi de aburul alcoolului, majoritatea dormeau. Eu nu aveam unde să dorm. Sau cel puţin aşa credeam. Şi a doua zi aveam interviul şi nu aveam nicio şansă să nu fiu obosit.
Îmi picau ochii în gură aşa că ne-am decis să facem tabăra acolo pe culoar. Am aşternut o pungă de plastic şi m-am pus pe ea. Şi dă-i somn! Cred că am reuşit să dorm vreo 5 minute până când unu îl mânca undeva şi s-a decis să se plimbe prin tren. Oricum, pe bucăţi pot zice că am dormit cam o oră.
După o noapte obositoare, sau mai bine zis extrem de obositoare am ajuns la Sibiu. Nu vreau să mai zic faptul că am schimbat trenul la Vânţu de Jos.
Somnul l-am recuperat într-un parc, pe o bancă. Mai trebuia să mă învelesc cu ziare şi eram un adevărat boschetar.
Interviul îl aveam pe la ora 17:00. Am ajuns acolo într-o cămaşă pe care mi-am schimbat-o într-un WC public. Ăla de sub pasaj la Dumbrava!
Dar totuşi, acest tren m-a adus în oraşul unde de doi ani şi jumătate îmi trăiesc viaţa, unde muncesc ca să trăiesc nu să trăiesc ca să muncesc. Din această cauză am redenumit trenul foamei în Trenul Schimbării!
Aşa că toţi cei care mergeţi spre locuri străine spre a putea trăi mai decent, eu vă zic Bravo Vouă!
Mulţumesc Amandei pentru inspiraţie!